Leros este adesea folosit în limbaj ca sinonim pentru spitalul de psihiatrie care a funcționat din 1958 până în prezent pe insulă. Această „Leros” există în memoria noastră colectivă mai mult ca o idee, ca o fantezie culturală, ca un spațiu legendar de degenerare și mizerie, ca un simbol al abuzului psihiatric și încarcerării, mai degrabă decât ca o instituție, ca un sistem, ca un loc al unui plan de stat organizat și legislativ reglementat.

Ca mediu de lucru, ca structură cu subiecți activi, ca spațiu de dezvoltare a relațiilor sociale și economice, această „Leros” se evidențiază ca o moștenire și continuitate a unor politici, practici și ideologii specifice, și ca un produs cultural al societății care a născut-o și a crescut-o timp de multe decenii.

În mare măsură, Leros există în memoria noastră colectivă ca un „secret vinovat”, așa cum l-a numit jurnalistul de la Observer pe prima pagină a ziarului pe 10 septembrie 1989. Dincolo de spitalul de psihiatrie, acest secret vinovat se referă la o poveste de încarcerare și excluziune care a fost traumatizantă de-a lungul timpului și care începe de la facilitățile militare italiene din perioada interbelică.

Se trece la înființarea Școlilor Regale Tehnice care funcționează ca locuri de educație pentru tineri rebeli și copii din clasa muncitoare în perioada postbelică, dar și la utilizarea acelorși clădiri ca locuri de detenție și exil pentru opozanții politici în timpul Dictaturii, și ajunge până la crearea unui hotspot pentru refugiați în curtea spitalului de psihiatrie în 2016.

Volumul de față, aducând împreună cercetători din discipline diferite, precum istoria, antropologia, teoria critică, dar și muzicologia, încearcă să discute „despre” și „dincolo de” „secretul vinovat”, plasând Lerosul din periferie în centrul cercetării.