În epoca noastră, este de o importanță uriașă să depășim relația limitată pe care o avem cu natura și să ne întoarcem la modul de conviețuire inaugurat de Hristos împreună cu ea, cu frumusețea ei, cu sensul pe care îl cuprinde în sine. Considerând-o, nu trebuie să ne gândim exclusiv la beneficiul pe care îl putem obține din exploatarea ei sau la pericolele pe care, eventual, natura însăși ni le-ar putea amenința. Putem vedea că natura a fost creată nu doar pentru a dezvălui frumusețea perfectă, ci și pentru a putea, într-un moment viitor, după ce va fi eliberată de jugul păcatului pe care omul l-a pus asupra ei, să devină parte a Împărăției lui Dumnezeu, când El va fi „toate în toți” (I Cor. 15,28). Apostolul Pavel menționează undeva că „toată făptura așteaptă cu nerăbdare descoperirea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8,19). Toată făptura, toată pământul, tot cerul, toată creația tânjește după ziua în care omul se va întoarce la Dumnezeu și va avea puterea să conducă întreaga creație în sânul lui Dumnezeu. Atunci omul teoforic, adică o făptură în care trăiește Dumnezeu și ale cărei rădăcini pornesc din Dumnezeu, va ști să readucă întreaga creație în sânul vieții divine, așa cum un păstor își conduce turma. Și aceasta este chemarea noastră.