„Ştiţi”, continuă domnul Trivs cu gândire, „fiinţele umane. Fiinţe umane de toate felurile şi categoriile şi mărimile şi formele. Oameni. Unii cu minte şi cei mai mulţi fără. Venind de pretutindeni – din Lancashire, din Scoţia… acel restaurantier din Italia şi acea învăţătoare de undeva din Midwest… Fiecare implicat în poveste şi prins în plasa ei, şi în cele din urmă toţi împreună închişi într-o sală de judecată din Londra într-o zi cenuşie de noiembrie. Fiecare jucând propriul său mic rol. Întreaga poveste culminând cu un proces pentru crimă.”
Facu o pauză şi mângâie uşor cu degetele genunchiul.
„Îmi plac poveştile bune poliţiste”, spuse. „Ştiţi, însă, majoritatea încep din punctul greşit! Încep cu crima. Dar crima este sfârşitul. Povestea începe mult înainte de ea – uneori, cu ani în urmă –, cu toate cauzele şi evenimentele care în cele din urmă aduc anumiţi oameni împreună într-un loc anume, într-un moment anume al unei zile anume. Luaţi, de exemplu, declaraţia acelei fetiţe, a servitoarei – dacă ajutorul bucătăresei nu i-ar fi furat iubitul, nu s-ar fi înfuriat şi nu ar fi mers la Lamorn, şi nu ar fi devenit martora principală a apărării. Sau acel Giuseppe Antonelli, care a venit în Anglia să stea lângă fratele său o lună. Fratele orb ca o liliac. Nu ar fi fost posibil să vadă ceea ce a observat ochiul de şoim al lui Giuseppe. Şi dacă poliţistul nu ar fi făcut ochi dulci bucătăresei casei cu numărul 48, nu ar fi întârziat la tura lui…”
