Prezenta lucrare are ca scop evidențierea, pe de o parte, a conceptului de bine și, pe de altă parte, a conceptului de fericire prin intermediul relației lor dialectice.

Binele, conform definiției din prefața Eticii Nicomahice, este ceea ce toate, și nu doar toți, îl doresc, îl aspiră și îl urmăresc. Cu toate că lucrarea morală a lui Aristotel se referă în mod special la bunurile umane, conceptul de bine ca bine ontologic include și bunurile altor ființe, cum ar fi animalele și plantele și constituie o afirmație a Ființei.

Întreaga natură, întreaga lume, conform viziunii teleologice a lui Aristotel în acest sens, tinde către bine, adică spre perfecțiunea sa proprie. Pentru Aristotel, relația dintre bine și scop este dată. Este o relație dialectică. Totuși, cel mai perfect bine pare a fi un scop final.

Dacă însă există un singur scop final, atunci acesta este binele dorit, adică fericirea. Fericirea este cel mai perfect bine practic, care este întotdeauna ales pentru ceea ce este și niciodată în favoarea altui bine.

Fericirea, deci, ca cel mai perfect bine se identifică cu singurul și absolutul scop final al omului ca om și constă în îndeplinirea operei sale specifice, a operei sale ca ființă rațională, în exercitarea, cu alte cuvinte, a puterilor sale spirituale și morale.

Fericirea, așadar, nu este decât activitatea sufletului conform virtuții, și dacă există mai multe virtuți, atunci fericirea de bază este activitatea sufletului conform celei mai importante și complete virtuți.