În opera sa principală, Lumea ca voință și reprezentație, publicată în prima ediție în 1819, Schopenhauer își expune filosofia în mod cuprinzător și sistematic.

În primele două din cele patru „cărți” ale operei, acestea incluse în acest prim volum al ediției românești, abordează inițial obiectul, constituția și limitele cunoașterii umane (cartea A). Apoi, se concentrează asupra esenței lucrurilor, a substanței realității (cartea B).

Cunoașterea umană este determinată de formele apriorice ale mecanismului cognitiv al subiectului și se desfășoară inițial la nivelul percepției și apoi la cel al cunoașterii abstracte. Accesul la esența lucrurilor ne este oferit de experiența directă a voinței în interiorul nostru, care constituie substanța metafizică a realității.

Lumea ca voință și reprezentație se numără, fără îndoială, printre marile opere clasice ale filozofiei europene, având o influență semnificativă asupra tuturor domeniilor gândirii umane. Înglobează în interiorul său o bună parte din tradiția filosofică anterioară și reprezintă, atât direct cât și indirect, o sursă foarte importantă a filosofiei moderne.