Un cuvânt mic, o speranță mare. „Vom vedea…” Două cuvinte vagi ca răspuns, două cuvinte care au scurtat speranța. „Crezi că avem vreo veste nouă?” Acolo sufletul Ariadnei, insistând. „Poate, Manolis. Nu poate?” Insistând cu pasiune și putere. Pomul ei al speranței încerca încă o dată să întindă crenguțe și frunziș. Natura înflorea, iar împreună cu ea înfloreau și sufletele oamenilor. O auzeai în cuvintele care nu mai erau fără suflare din cauza foamei, o vedeai în ochii care nu mai erau stinși de frică. Doar noaptea ajungeau neinvitate imaginile întunecate în mintea și inimile lor. Corpuri de copii cu coastele lor ca niște schelete spălate de ploaie, cu burticile umflate de foamea cronică, cu fețele lor palide și șterse, în timp ce, slăbiți, se târau pe lângă coșurile de gunoi și pe plăcile trotuarelor, căutând o firimitură care să îi țină în viață încă puțin, măcar o zi, măcar o oră. Sânge vărsat în fața echipelor de execuție, mormane de cadavre adunate pe cărucioarele primăriei în fiecare dimineață. Imagini ale Ocupației, cicatrici adânci în sufletele oamenilor care nu voiau să se vindece.
Da, în ciuda zilelor însorite, nopțile din Atena erau încă întunecate și apăsătoare, amintirile veneau neinvitate și întunecate, chinuiau și tulburau, făceau oamenii să se teamă, deși știau că cărucioarele primăriei demult nu mai adună schelete și nu le mai aruncă în morminte colective, anonime, deși știau că armele germane de mult timp nu mai trimit valuri de nevinovați în lumea cealaltă. Trei ani și jumătate de Ocupație germană nu se șterg dintr-o zi în alta, asta își spuneau pentru a se ușura de durerea trecută, asta își spuneau unii altora pentru a se mângâia până când somnul eliberator să vină și să îi ia departe, în alte locuri, în alte lumi, unde nu existau trupuri reci și palide și copii scheletici, doar burți pline existau și fețe zâmbitoare, un paradis pe care sperau acum să-l vadă și în ținutul lor. Speranța, asta era singura lor armă, ea îi ținea pe drumul vieții, ea alunga nodul din inimă a doua zi dimineață.
