Reniseb s-a oprit și a privit de sus Nilul. Din depărtare îi ajungeau vag la urechi vocile fraților ei, Yahmuz și Sobek, care se certau dacă digurile în anumite locuri aveau nevoie sau nu de întărire. Vocea lui Sobek era puternică și plină de încredere, ca întotdeauna. Obișnuia să-și impună opiniile cu o siguranță liniștită. Vocea lui Yahmuz era joasă, cu un ton morocănos și trăda îndoială și neliniște. Yahmuz era mereu într-o stare de anxietate dintr-un motiv sau altul. Era fiul cel mare și, cât timp tatăl lor lipsea în Nord, gestionarea câmpurilor era mai mult sau mai puțin treaba lui. Yahmuz era lent, precaut și predispus să caute dificultăți acolo unde nu existau. Era un bărbat înalt și masiv, lent și nu avea deloc încrederea și vioiciunea lui Sobek.
Din copilărie, Reniseb își amintea că îi auzea pe cei doi frați mai mari certându-se exact în aceleași tonuri. Dintr-o dată, acest lucru îi dădea un sentiment de siguranță... Totuși, privind încă o dată spre râul galben, strălucitor, a simțit cum furia și durerea îi mocnesc din nou în suflet. Kai, tânărul ei soț, era mort... Kai cu fața lui zâmbitoare și umerii puternici. Kai se afla împreună cu Osiris în tărâmul morților, iar ea, femeia lui mult iubită, rămăsese fără mângâiere. Au trăit împreună opt ani... Venise aproape copilă... și acum se întorcea văduvă, cu copilul lor, Teti, în casa tatălui ei.
