Între 1927 și 1934, Benjamin înregistrează și cercetează influența hașișului și a altor substanțe narcotice prin intermediul unor experimente unice cu prietenii săi. Această proces îl conduce la "apogeul puterii sale de proză" și ne dezvăluie antiteza și conexiunea dintre semnificația obiectivă și cea subiectivă a fiecărei fraze.

În același timp, discursul său este condimentat cu râsete nervoase bruste, gânduri paranoice și o "ciudată" dorință pentru tablete de ciocolată. Benjamin se va rătăci prin portul din Marsilia, va observa reacții în casele prietenilor și va înregistra solitudinea drogurilor în momente personale, pentru a găsi tristețea unei realități învăluite într-o "plasă" și speranța în așteptarea unei "pufăiri care să o sufle".

Aflându-se în conștiința că urmează o lungă tradiție de texte referitoare la droguri, de la Baudelaire la Hesse, Benjamin "extrage uniformitatea din cotidian cu lingura" și în oglinda sa curbată și argintie se reflectă o altă manieră de a privi lucrurile.

Câteodată comic, alteori tragic, dar niciodată banal, perspectiva sa este o invitație de a ne deplasa cu atenție spre falsele iluzii ale beției, dar și o provocare pentru descoperirea unei noi realități.