Până acum două zile, când am primit vestea, capul meu era un schelet gol, inima mea un loc pustiu. Ani de zile am învățat să trăiesc așa, exilată din propria mea suflet. Ca să nu cad ușor. Ca să nu mă mănânce caria disperării. Ca să rezist tuturor poate-urilor lumii. Cereri, scrisori și rugăminți^ implorări și lacrimi^ mii de uși^ mii de anunțuri la radio^ mii de buletine ale dispăruților^ nesfârșite bătăi de încurajare și grimase sincere ale celorlalți. Ce puteau să facă și ei? Ce să-mi spună? Credeau că pot? Eram fețe fără glas, buze fără cuvinte. Ani întregi sufletul meu plutea în această carantină a absenței nesfârșite. Ani de singurătate și durere. Frunze risipite erau răbdările mele, adunate iar și iar de vântul disperării. Frunze risipite și cuvintele zadarnice ale lor de la vântul neputinței: „Răbdare…“ „Curaj…“ „Speranța moare întotdeauna ultima…“ Dar era adevărat. Nu am murit, m-am ținut de speranță.
Atâția ani am trăit doar pentru acest moment. Momentul sacru în care ochii mei înlăcrimați au văzut pentru prima dată vaporul intrând în port și aducând-o iar în brațele mele. Doar Dumnezeu știe cum m-am ținut și nu m-am aruncat în mare din dorința mea arzătoare de a fi cât mai repede lângă ea. Lângă singura persoană care mi-a rămas, care m-a ținut legat de cheiul vieții^ fiica mea unică. O fetiță atât de mică era când ne-au despărțit. Lapte încă în gură. Un mugur era trupul ei pe care nu am avut norocul să-l văd înflorind. Nu m-am bucurat de ea, nu m-am săturat de ea. Doar spinii^ doar spinii i-am gustat.
