Ne naștem și pornim pe calea vieții încă neînvățați. Ne bazăm pe alții, învățăm de la alții, îi imităm. Pe părinții noștri mai presus de toate, pe prietenii noștri, pe societate. Și suntem nevinovați, neînvățați și absorbim totul în jurul nostru, îmbrățișăm cuvintele celorlalți. Cuvintele celorlalți… Le considerăm toate adevăruri. Pe baza acestor cuvinte, a cuvintelor lor și a logicii lor, ne bazăm pentru a ne construi propria noastră viziune asupra lumii, pentru a ne clădi personalitatea. Și dacă ne schimbăm puțin pe parcurs, este pentru că încercăm să echilibrăm între atâtea trebuie și propriile noastre vise, propriile noastre dorințe, cele pe care le ademenește subconștientul nostru. Și creăm un „eu”, pe noi înșine, și începem și noi viața ca părinți, ca prieteni, ca oameni care luptă pentru binele societății.
Dar este așa? Oare ni s-a spus adevărul? Și dacă descoperim la un moment dat că ni s-a mințit? Atunci ce se întâmplă? Cât de mult se dezechilibrează echilibrul nostru emoțional, ce pățim când lumea întreagă se prăbușește sub picioarele noastre, când ne simțim neprotejați într-un vânt rebel, când totul în jurul nostru este o minciună? Adevărul este atât de greu în această viață. Adevărul doare. De aceea ni-l ascund. Pentru binele nostru. Ca să nu ne întristăm. Pentru că așa le convine. Părinții, rudele, prietenii, cunoscuții, angajatorii, politicienii, mass-media, însăși societatea, fiecare are propriul său motiv să ascundă un adevăr.
