Senzația feței pe care o iubim trezește în noi divina față a frumuseții sale. Corpurile se contopesc în vâltoarea acestei treziri. Numai atunci dragostea este platonică.

Dar, în ce parte a existenței noastre zborul atracției noastre întâlnește dorința noastră trupească? Răspunsul la această întrebare presupune o ontologie a spațiului și timpului extazului, pe care o trăiește privirea îndrăgostită. Paradoxal, această ontologie lipsește din filosofia lui Platon.

Într-adevăr, în Phaidros, senzualitatea se distanțează de sensul și sentimentul frumuseții. Imaginația prezintă viziunea copleșitoare a ritualurilor frumuseții, dar adevărul ei rămâne orfan. În această orfanitate, rațiunea se mișcă în dublu sens.

Pe de o parte, contestă puterea versiunii sale scrise, atunci când aceasta, întreținând relația noastră superficială cu ființele, respinge amintirea adevărului lor metafizic. Pe de altă parte, rațiunea dramatizează întâlnirea dintre senzual și frumusețea ideală a persoanei iubite.

Cu toate acestea, ea însăși nu surprinde constituția acestei întâlniri, adică integrarea sensului frumuseții în forma sa sensibilă corespunzătoare. Impasul se datorează ambivalenței lui Platon față de imaginație. Din această perspectivă, depășirea impasului se realizează dincolo de gândirea platoniciană – dar și dincolo de rațională –: în spațiul și timpul privilegiat al reflecției, unde imaginația devine ontologică.