Am sperat că planeta nu se va transforma într-un deșert nelocuit. Și că noi vom fi în măsură să ne privim în oglindă într-un chip care nu ne va obliga să ne întoarcem privirea.

Chiar dacă puțini mai sunt cei care iau utopiile pe literă, avem toate motivele să „pariem” pe „cele-care-nu-există-încă”. Totul rămâne deschis, nu doar pentru lume, ci și pentru noi înșine. Poate că „cadavrul speranței” nu este atât de mort. Ceea ce a dispărut pare să fie „întotdeauna-aici”. Sau mai degrabă undeva pe aici. Poate chiar mai aproape decât credem.

În orice caz, „aceasta este lumea ta. Asta se numește o lume”. Și totuși, nu ne putem abține să nu ne întrebăm: „Poate că toate acestea / se întâmplă într-un laborator? / Sub o lampă în timpul zilei / și mii de altele noaptea? Poate că suntem generații experimentale?”