Hercule Poirot s-a așezat și a luat micul dejun în mica, dar confortabila sa locuință din Whitehall Mansion. Se bucurase de briosa sa și de o ceașcă de ciocolată aburindă. Ciudat, pentru că era un om al obiceiurilor și rar își schimba rutina de dimineață, a cerut servitorului său, George, să îi pregătească încă o băutură cu ciocolată. În timp ce aștepta, a aruncat încă o privire corespondenței matinale care se afla pe masa de mic dejun. Meticulos ca întotdeauna, a așezat plicurile selectate într-un teanc ordonat. Le deschisese foarte atent cu cutterul, care era o miniatură de sabie pe care i-o dăruise cu mulți ani în urmă vechiul său prieten Hastings, la una dintre zilele sale de naștere. Un al doilea teanc conținea corespondența pe care nu o considera interesantă – în principal pliante informative – și pe care, la un moment dat, urma să îi ceară lui George să o arunce la coșul de gunoi. Al treilea teanc era format din acele scrisori la care trebuia să trimită un răspuns – sau, cel puțin, o confirmare că le-a primit. La asta urma să se ocupe după micul dejun și, în orice caz, nu înainte de ora zece.
Poirot nu considera profesional să înceapă munca înainte de ora zece. Când lucra la un caz… ah, atunci lucrurile erau, desigur, diferite. Și-a amintit că odată el și Hastings începuseră foarte devreme, înainte de răsărit, pentru a… Dar nu, Poirot nu dorea ca gândurile sale să se întoarcă în trecut; în fericitul trecut. Ultimul lor caz, care avea legătură cu o organizație criminală internațională cunoscută sub numele de „Cei Patru Mari”, se încheiase satisfăcător, iar Hastings se întorsese în Argentina, la soția și ferma sa. Deși vechiul său prieten revenise temporar la Londra pentru afaceri legate de fermă, era extrem de puțin probabil să colaboreze din nou pentru a rezolva vreo crimă.
