Sunetul de mătase percutantă îi face să ridice capetele. Își întorc gâturile ude care se sufocă în gulere – cei care poartă – și femeile, Maro, Evanthoula lui Harilaos și Penelopi, încetează să facă vânt văduvei, evantaiurile rămân suspendate. Stau multe ore nemișcați și sunt obosiți, au povestit fiecare întâmplările pe care și le amintește cu tatăl lor, povești de multe ori spuse, mulți ani îi despart de acele momente, adevărul se amestecă cu imaginația. Aruncau unul câte unul materialul în cazanul în care fierbeau momentele de familie și ieșea un amestec ciudat. Sunt destrămați de plânsul inițial, de efortul de a nu face mama și pe cei mici să sufere mai mult, destrămați de pierdere și de felul în care fiecare o simte, pleoapele le cad acum, fiecare se apleacă în gândurile sale ca pe o pernă dragă. Sunetul fustei lungi care alunecă pe podea îi face să ridice capetele. Avgoustina deschide cu hotărâre fereastra și inspiră lacom valul de aer marin care năvălește în salon, plină de curiozitate.
Face o scurtă rotație, la atingerea lui flăcările lumânărilor se înclină și se pleacă în fața mortului, parfumul tămâiei care arde lângă defunct se diluează. Dă o mângâiere blândă obrajilor cu semnul imperceptibil al lacrimilor uscate și se unește cu suspinele văduvei. Flăcările revin în poziția verticală potrivită, mirosul tămâiei amestecă din nou stomacurile. Avgoustina, cu curaj reînnoit, se apropie de sicriu, ridică hotărât giulgiul și fără să privească mângâie semnul de pe fruntea rece; trei pete roșii aproape imperceptibile. Se întoarce la locul de lângă mamă, îi ia mâna. „Acum nimeni nu va plânge” poruncește văduva cu voce joasă, iar toți știu că atunci când blânda Tereza are acest ton în voce nu acceptă obiecții.
