Cred că "No Longer Human" are unele elemente interesante, dar nu pot spune că mi-a plăcut.

De exemplu, modul în care protagonistul își interpretează eșecurile. Pe măsură ce se confruntă cu toate aceste dificultăți, el face constant atribuiri interne—este întotdeauna personalitatea și defectele sale care îl împiedică să facă ceva bun. Niciodată nu ia în considerare mediul sau influențele externe. Acest tipar de auto-învinovățire duce la un fenomen cunoscut sub numele de neajutorare învățată—o stare în care individul încetează să mai încerce și consideră eforturile inutile, deoarece se vede incapabil să realizeze una sau mai multe sarcini.

Pe parcursul poveștii, putem vedea cum protagonistul refuză să își împărtășească problemele interne. Acest lucru este indicativ al culturii japoneze, deoarece cercetările sugerează că cultura colectivistă a Japoniei menține un tabu puternic împotriva împărtășirii problemelor personale, în special în ceea ce privește sănătatea mintală. În Japonia, oamenii tind să creadă că problemele psihologice sunt legate de o "personalitate slabă."

Trebuie să spun și că Yozo descrie cu mare acuratețe modul de gândire depresiv. Detaliile sale sunt foarte realiste și menționează și simptome fizice.

Dincolo de toate acestea, nu pot spune multe lucruri pozitive despre intrigă. Pur și simplu nu am găsit nimic plăcut la protagonist; a avut multe oportunități, dar nu a încercat cu adevărat. Sigur, a avut toate aceste dezavantaje din copilărie, așa cum am menționat, dar totuși, căderea sa a fost inevitabilă și finalul m-a lăsat puțin indiferent. Nu am vrut neapărat să văd un final fericit stereotipic, dar nu am putut deriva niciun sens particular din această poveste.