Fiica mea poartă o rochie albă. Pare o rochie de mireasă. Se întinde la marginea mării. Strigă spre mine. Nu pot să înțeleg ce spune. Plaja se golește, afară se lasă noaptea. Vocea ei răsună mai adânc. Tot nu reușesc să disting ce cere. Trei pescăruși zboară deasupra apei, bătând din aripi aproape de țărm. Mă pregătesc să merg spre ea. Fratele Elenei mă apucă de braț. Mă strânge. Îi strig să mă lase. Mă privește în ochi și râde, strânge mânerul cuțitului. Vocea fiicei mele continuă să se audă, de data aceasta distorsionată – pare să alunece dintr-un difuzor stricat. Privesc marea, nu o pot găsi. Întunericul este dens. În negrul ochilor mei se reflectă strălucirea lamei, îmi retrag capul să o evit. Din lovitura cuțitului aerul se taie în două. Îl împing, cădem jos. Ne luptăm. Pescărușii zboară lângă mine. Ciocurile lor atacă mâna care ține cuțitul. Fiica mea țipă. Reușesc un pumn în bărbie. Fug spre mal. Îmi pierd suflul. Mă sprijin în genunchi. Rochia plutește la suprafața apei. De acolo vine vocea.
Inspir, intru în apă. Apa este caldă, mă udă până la talie. Mă apropii de rochie, întind mâna și o apuc, este goală. Fiica mea continuă să strige după ajutor, nu o pot vedea. Țin rochia în mână. Privesc degetele. Un lichid roșu îmi acoperă palmele. Sânge. O pată roșie pe țesătura albă, uzată. Sânge. Apa acum îmi ajunge până la gât. Sânge. Roșu peste tot. Întorc capul spre țărm. Fratele Elenei mă arată cu degetul, râde. Un foc de armă. Ceasul de perete arăta 04:57. Lampa de pe noptieră lumina ce mai rămăsese din sticla de pe podea.
fii primul care lasă un comentariu