Până în momentul în care un om a fost în pericol să moară chiar în fața ochilor ei, în trenul de la 08:05, ziua Aionei era ca oricare alta. Pleca întotdeauna de acasă la șapte și jumătate. Îi lua în medie douăzeci de minute să ajungă la gară pe jos, purtând tocuri, ceea ce însemna că de obicei ajungea cu cincisprezece minute înainte ca trenul ei să plece spre stația Waterloo. Două minute mai târziu, dacă purta pantofii Louboutin. Sosirea la timp în gară era de cea mai mare importanță, întrucât voia să prindă locul ei obișnuit, în vagonul ei obișnuit, care era exact ceea ce își dorea. Inovația putea fi un lucru minunat în modă, film sau chiar în cofetărie, dar era nedorită când venea vorba de naveta zilnică spre serviciu.

Redactorul-șef al Aionei i-a sugerat la un moment dat să înceapă să lucreze de acasă. Era foarte la modă, i-a spus, iar munca ei putea fi făcută la fel de bine și prin telemuncă. A încercat să o convingă să renunțe la spațiul ei personal de la birou cu diverse promisiuni, cum ar fi o oră în plus de somn și mai multă flexibilitate, iar când acestea au eșuat, a încercat să o pună în fața faptului împlinit, obligând-o să se conformeze unei practici oribile numite „birou cald”, care – după cum a descoperit Aiona – era jargonul de afaceri pentru biroul comun. Încă din copilărie, Aiona detesta să împartă lucrurile. Acel mic episod cu păpușa Barbie i-a rămas întipărit pentru totdeauna în memorie, la fel cum, fără îndoială, și colegilor ei de clasă.

Nu, limitele personale erau esențiale. Din fericire, colegii Aionei au înțeles repede care era biroul ei preferat, care a devenit din „cald” clar „înghețat”. Aiona adora să meargă la birou. Îi plăcea să interacționeze cu oameni noi care o învățau dialectul modern al tinerilor, îi puneau să asculte piesele lor noi preferate și îi spuneau ce să urmărească pe Netflix. Era important, mai ales în profesia ei, să fie la curent, măcar cu o ureche, cu pulsul vremurilor. Bia, săraca, nu avea habar de spiritul modern al epocii.