Până în momentul în care o persoană a fost în pericol să moară în fața ochilor ei în trenul de la 08:05, ziua Aionei era ca oricare alta. Pleca întotdeauna de acasă la ora șapte și jumătate. Îi lua în medie douăzeci de minute să ajungă pe jos la gară, purtând tocuri, ceea ce însemna că de obicei ajungea cu cincisprezece minute înainte ca trenul să plece spre gara Waterloo. Două minute mai târziu, dacă purta pantofii Louboutin. Sosirea la timp la gară era de o importanță maximă deoarece dorea să ocupe locul ei obișnuit, în vagonul ei obișnuit, care era exact cel pe care îl dorea. Inovația putea fi un lucru minunat în modă, film sau chiar în patiserie, dar era nedorită în ceea ce privea deplasările ei zilnice spre serviciu.
Redactorul-șef al Aionei i-a sugerat la un moment dat să înceapă să lucreze de acasă. Era foarte la modă, i-a spus, iar munca ei putea fi făcută la fel de bine și prin telemuncă. A încercat să o convingă să renunțe la spațiul ei personal de la birou cu diverse favoruri, cum ar fi o oră în plus de somn și o flexibilitate mai mare, iar când acestea au eșuat, a încercat să o pună în fața faptului împlinit, obligând-o să se conformeze unei practici dezagreabile numite „birou cald”, care – după cum a constatat Aiona – era jargonul corporativ pentru biroul comun. Încă din copilărie, Aiona detesta să împartă lucruri. Episodul acela mic cu păpușa Barbie rămăsese întipărit adânc în memoria ei, la fel fără îndoială și în cea a colegilor ei de clasă.
fii primul care lasă un comentariu