Trenul se pregătește să pornească. Eleni stă la fereastră și privește afară. Adică trebuie să stea și să privească. Pentru prima dată călătorește cu vagon-lit. Poartă o cămașă de noapte roz cu dantelă. A cumpărat-o la reduceri din supermarket. Ale ei s-au decolorat după multe spălări în mașina automată de spălat din cartier. Nu poți călători cu vagon-lit purtând o cămașă de noapte decolorată! Lângă ea, în picioare, este Evghenios. Și-a împrumutat pijamalele de la Manos, care este dublu ca mărime față de el. Pantalonii îi sunt strânși în spate de Eleni cu o agrafă, însă sacoul îi stă jalnic pe el.
– Nu ai un aer atât de chinuit, sfătuiește Eleni. Trebuie să fii speriat. Se întâmplă ceva afară, pe peron, și încerci să ghicești. Evghenios se enervează: – Lasă regia. Uită-te mai bine la tine, cu cămașa ta de noapte bombon! Afară, în dreptul ferestrei trenului, stă un bărbat cu costum închis la culoare, pălărie largă de tip republican și ochelari negri. Este regizorul. Cine știe de ce se îmbracă așa. Trenul groazei. Superproducție. Joacă patru mari protagoniști și două sute cincizeci de figuranți. Printre figuranți: Eleni, Evghenios, Panos, Anna și Stefanos. Optzeci de franci pe zi și filmări de cel puțin cinci zile. Patru sute de franci! Niciunul dintre ei nu are carte de muncă. Totuși, a aranjat al treilea regizor, care este prieten cu Stefanos. Este stângist și știe totul despre Grecia. Despre dictatura „colonelilor”, refugiații politici, exilații. Chiar și despre mult mai înainte, despre Ocupație și războiul civil.