«În loc să mă necăjești, nu ar fi mai bine să devenim prieteni? Pari un copil isteț…»
«Ce spui, măi prostuțule?» îl întrerupse Tasmas. «M-ai luat de copil de popă, măi jigodie!» Și începu să-l pălmuiască și să-l lovească cu și mai multă furie. «Schimbă-ți drumul, să-l eviți», îi dădu al doilea sfat tatăl său. Așa era Antipas. Blând, liniștit, tolerant, de parcă lumea semăna cu cei doi migdali din curtea lui, pe care îi îngrijea cu mare atenție. Să-i ude, să sape în jurul lor, să-i fertilizeze cu bălegar, să-i podească, să ungă trunchiurile cu var și să culeagă roadele pe la sfârșitul lui august. În același fel se comporta și la locul de muncă, ca căruțaș și uneori ca vizitiu. Avea o căruță pe care, după nevoie, o transforma în trăsură, așa cum învățase după ce lucrase la Nikolaki efendi. Ori de câte ori avea de transportat ceva, monta pe căruță șine de fier cu două bănci față în față și un acoperiș și își servea clienții.
