În "Despre natură" a lui Lucrețiu, animalele ca subiecte complete ocupă o poziție specială, deoarece poetul simte pentru ele un adevărat interes, aproape o tandrețe, iar reflecția sa cu privire la animale depășește cu mult curiozitatea simplului amator.

În ultimii ani, studiile legate de această dimensiune a monumentalului epic filosofic al literaturii latine s-au înmulțit, deoarece este acum clar că acolo animalele joacă un rol calitativ, care nu are de-a face atât – și doar – cu numărul versurilor care vorbesc despre ființele non-umane, cât cu faptul că atracția vie a poetului pentru observarea lor, descrierea minuțioasă și prelucrarea poetică a lumii animale sunt funcțional conectate cu restul poemului.

Acestea satisfac nevoi specifice ale predicii, ne permit să înțelegem mai bine "întregul" și nu doar că nu pot fi reduse la fragmente lipsă de coeziune, dar luminează caracterul multidimensional al unei lucrări care rămâne un domeniu deschis de reflecții și întrebări.

Descrierile scenelor animale nu vor să arate doar, ci să dovedească și să convingă, asumând în cadrul argumentației o greutate probantă.

Fiind un susținător al unei școli, cea epicureică, care în teleologia stoicilor contrapunea idealul unei lumi guvernate de legi interioare și mecanocratic, Lucrețiu arată o intensitate deosebită în respingerea perspectivei antropocentrice, propunând din partea sa un exemplu absolut orizontal și egalitar de relație om-animal.