Uitați-vă

Îți plăceau poeții uitați. Care își lăsau țigara în gura lupului, privirea spre lună, trupul lor pe cruce. Ca un poet visător, ți-l imaginai pe Dumnezeu, care nu-și mai aducea aminte de ce a creat luna, cum a îngăduit nașterea morții din nimic, și din ce motiv a lăsat iubirea să se strice în dragoste.

Au trecut secole de când Dumnezeu a încetat să ne vorbească și tot ce are de spus scrie în cărți de venituri și cheltuieli, idoli unul pentru altul. Înfășurat în bilanțuri fără sfârșit, luptându-se veșnic cu nimicul, Dumnezeu nu este disponibil. Dar fiecare mesager al său este cineva de care ai voie să te îndrăgostești.

Exemplu viu este Minotaurul, rod al unui joc erotic care s-a stricat. Magie care s-a zăpăcit pe parcurs. Îți ofereai mai întâi jumătatea trupului tău, când te-a văzut pe vârfurile picioarelor ridicându-te deasupra cerințelor labirintului imaginației lui. Trimisa lui Dumnezeu, singura capabilă să-i dezvăluie vraja, și el a simțit asta.

Pentru ușurință, i-ai spus că te cheamă Speranța, care nu era numele tău adevărat. Voiai, vezi bine, să-l iubești fără urme, crima perfectă. Dar ai găsit durerea lui insuportabilă. Pentru că poemele lui nu erau minciuni, ci pur și simplu adevăruri la finalul lor. Dar nu-l judecai, pentru că știai că adevărurile nu sunt nemuritoare, mor din iubire.

Când sângele din versurile lui a devenit apă, știai că poezia lui nu va avea un final fericit. Dezamăgită l-ai lăsat pentru primul fiu mut al mării care și-a desfăcut corabia pentru tine și a înălțat în ceruri pânzele negre ale unei epopei cântate de mii de ori. Așa te-ai salvat, pentru că doar poeții au puterea și arsura de a trăi pe lună. O nor fără apă.