Aceasta nu erau Maldivele. Am închis ochii și mi-am dat capul pe spate, spre soarele după-amiezii insuportabil de fierbinte. Cu briza care bătea, aproape că puteam să mă prefac că umezeala care curgea pe gâtul meu și îmi uda gulerul era apă de la o scufundare recentă în mare, în loc de transpirația mea. Aproape. În schimb, stăteam în zona de debarcare a aeroportului din Kabul, întrebându-mă cum de bocancii mei nu se topeau și nu se lipeau de ciment la o astfel de temperatură. Poate motivul pentru care nu am reușit să-mi fac călătoria era karma mea, care mă pedepsea pentru că am decis să merg fără ea. „Credeam că ești în concediu”, a spus o voce familiară din dreapta mea. „Sunt. Nu vezi?” Am deschis un ochi atât cât să-l văd pe Torres stând lângă mine, cu pălăria de camuflaj făcând umbră sprâncenelor lui dese.
„Să văd ce? Pe tine în zona de parcare a avioanelor cu capul dat pe spate, de parcă ai juca într-o reclamă Coppertone?” Un zâmbet mi-a apărut pe buze. „Nu este zona de parcare a avioanelor. Este un mic bungalou deasupra apei, în Maldive. Nu auzi valurile?” Zumzetul ritmic al turbinelor care se apropiau a umplut aerul. „Ceea ce aud eu este că îți pierzi mințile...” a murmurat el. „Se pare că au ajuns.” Am deschis ochii fără tragere de inimă și am căutat la orizont un avion în faza de aterizare finală, identificându-l în câteva secunde. Iar începe. Oricât de mult am iubit cândva acțiunea pe care o presupunea meseria mea, trebuia să recunosc că am început să îmbătrânesc. Pacea mi se părea mult mai bună decât războiul continuu.
fii primul care lasă un comentariu