Leagănul scârțâia ritmic sub mine în timp ce împingeam cu degetul mare de la picior în scândurile verandei ca să prind avânt. Degetele înghețate ale lui ianuarie se strecurau sub pătură și sub straturile de haine. Degeaba, pentru că eu eram deja înghețată pe dinăuntru. Privirea mi-a căzut pe coroana de Crăciun pe jumătate ofilită care era agățată de ușa de la intrare, colorată într-un mov viu. Trebuia să o dau jos. Trebuia să mă întorc la muncă. Trebuia să mă duc în camera mea și să pun deodorantul pe care îl uitasem. Evident, trebuia să fac o mulțime de lucruri. Dar toate mi se păreau o povară, ca și cum să intru din nou în casă și să urc scările spre camera mea ar fi necesitat la fel de multă energie ca să urc pe vârful Everestului. Iartă-mă, Nokemaut. Pentru moment va trebui să te descurci cu o bibliotecară care miroase a transpirație. Am tras adânc aer rece în piept, care mi-a tăiat plămânii ca o lamă. Ce ciudat era că trebuia să-mi amintesc să fac ceva atât de instinctiv precum să respir. Doliul avea modul lui de a pătrunde în tot, chiar și atunci când erai pregătit pentru el.
Am ridicat cana tatălui meu cu motto-ul LACRIMI DE ADVERSAR și am luat o înghițitură de vin de dimineață ca să mă revigorez. Aveam să-mi petrec restul zilei în căldura sufocantă a Eternului Knockout, așa cum era numit fără respect biroul de pompe funebre din Nokemaut. Termostatul lui nu cobora niciodată sub douăzeci și patru de grade Celsius, ca să se simtă confortabil bătrânii friguroși care erau de obicei clienții săi. Respirația mea a ieșit ca un noruleț argintiu. Când s-a risipit în aer, contactul vizual cu casa vecină a fost restabilit. Era o casă obișnuită cu două etaje, cu lambriuri bej și o curte amenajată funcțional. Dacă voiam să fiu corectă, casa mea excentrică victoriană cu verandă circulară și turnulețul care sărea în ochi făcea ca majoritatea celorlalte case să pară fade. Dar locuința de alături avea ceva lipsit de viață, ceea ce făcea contrastul și mai puternic.
fii primul care lasă un comentariu