„ACEST APARTAMENT ESTE MAGIC”, comentase odată mătușa Analeia, așezată în fotoliul ei, care era acoperit cu un material de culoarea oului de rândunică, având părul prins sus, cu ajutorul unui ac ascuțit, argintiu. Mi-a spus acele cuvinte cu o privire jucăușă, de parcă mă provoca să o întreb ce înțeles avea. Tocmai împlinisem opt ani și credeam că știu totul.
Desigur că apartamentul era magic. Mătușa mea locuia într-o clădire care avea un secol de existență, în Upper East Side, cu lei de piatră pe marquise, crăpați pe jumătate, agățați în colțuri. Totul în acel apartament era magic: felul în care lumina inunda bucătăria diminețile, aurie ca gălbenușul oului. Felul în care biroul părea să încapă mai multe cărți decât ar fi fost posibil, așa cum se revărsau de pe rafturi și se îngrămădeau în fața ferestrei din fund, atât de sus, încât aproape ascundeau toată lumina. Trăiam hărți ale locurilor străine pe peretele de cărămidă opus din living. Baia, cu fereastra sa înaltă impecabilă și sticla sa lăptoasă, pe care se întindeau curcubee, cu pereții albaștri și cada cu picioare elegante și curbate, era locul ideal pentru a picta. Culorile mele de acuarelă prindeau viață acolo, culorile picurau de pe pensulele mele în timp ce îmi imaginam locuri îndepărtate în care nu călătorisem niciodată.
Iar serile, luna părea atât de aproape, așa cum răsărea prin ferestrele dormitorului mătușii mele, încât aproape că o puteam atinge. Apartamentul era cu adevărat magic. Și dacă ai încerca să mă convingi de contrariul, nu ai reuși. Pur și simplu consideram că mătușa mea era cea care îl făcea magic – felul în care trăia, veselă și isteață, modul în care transmitea acea energie în tot ce atingea.
fii primul care lasă un comentariu