Ali și-a băgat din nou telefonul în buzunar tremurând, în timp ce aerul rece de februarie îi străbătea trupul, și s-a apropiat și mai mult de trunchiul pinului înalt care îi oferea adăpost. Așteptase deja aproape douăzeci de minute. Dacă trebuia să mai aștepte... A înghițit în sec; gâtul o durea. Poarta din fața ei era înaltă și impunătoare, cu vârfuri ascuțite din metal negru. Din câte știa, poarta era singura intrare în incinta școlii Academiei Kimmeria și singura ieșire din aceasta. La o distanță de aproximativ un kilometru și jumătate de clădirea școlii, la capătul drumului, se deschidea și se închidea cu telecomandă. Doar directoarea și un grup atent selecționat de paznici aveau permisiunea să o folosească. Mașinile de pasageri erau un fenomen destul de rar la Academia Kimmeria. Cei mai mulți profesori și membri ai personalului locuiau în incinta școlii. Cu toate acestea, dubele diferiților furnizori și ale poștei circulau zilnic, la fel și paznicii care lucrau pentru Raj Patel.
Ali urmărea traficul vehiculelor în ultimele săptămâni și astfel știa că, în majoritatea zilelor, duba unui furnizor sosea chiar înainte de ora patru. Acum se apropia de ora patru. Dacă era norocoasă, duba ar trece prin poartă înainte să fie prinsă. Ascunzătoarea ei era foarte aproape de locul unde fusese ucisă Joe. Amintirea acelei nopți, acum opt săptămâni, o chinuia. Dacă închidea ochii, vedea totul – pătura albă de zăpadă, lumina albastră a lunii, trupul delicat aruncat ca o păpușă de cârpă pe drum... Lacul de sânge care se întindea în jurul ei ca petalele unei flori mortale. Și-a deschis ochii. În seara asta nu era nimic altceva de văzut în afară de un drum de pământ gol.
