Un spectru bântuie în prezent constituționalismul european: este spectrul dereglementării constituționale.

Atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică europeană nu există norme fundamentale capabile să reglementeze conflictele economice, politice și sociale, cu garanția unui control eficient și sistematic al fundamentalității.

Interpretarea constituțională ultraliberală, protejată prin europenizarea dreptului național și dusă la extrem în contextul crizei datoriei suverane din zona Euro, a depreciat normativitatea și a făcut ca interpretarea Constituției naționale să devină imprevizibilă, ba chiar aleatorie.

Aceasta, departe de a-și îndeplini funcția de a rezolva orice conflict fundamental al societății în condiții de siguranță juridică și cu scopul de a asigura simbioza dintre democrația politică și democrația socială, a devenit o constituție flexibilă, gata să se adapteze oricărei externalități dominante sau ocazionale, juridice, economice, politice, culturale sau morale.

Este chiar transformată într-o sursă de insecuritate juridică. În această privință, dreptul european nu asigură nici el o structură constituțională fiabilă.

Cele două instrumente fundamentale ale sale, și anume Convenția Europeană a Drepturilor Omului și tratatele europene, sunt, de asemenea, prea flexibile pentru a putea limita, pe de o parte, excesele individualismului și neoliberalismului și, pe de altă parte, reacțiile asimetrice ale statelor europene față de acestea.

În cele din urmă, modelul pluralismului constituțional, în loc să devină un mijloc de corectare a dereglementării constituționale, evoluează de fapt ca prodromul acesteia.

El constituie un factor de reproducere a deconstituționalizării dreptului național și a constituționalizării imperfecte a dreptului european.