El este Socrate Bumba. Ea este Caterina Holeva, cu doi ani mai mică decât el. Sunt logodiți de mici copii, după o veche tradiție a Vlahanilor, cea a „Vieții”. Cresc unul pentru celălalt fără a coexista și când ajung la o vârstă în care încep să înțeleagă anumite lucruri, apare fantoma dragostei…

Este perioada 1950-1970, în Albania. Când ultimii Vlahi migratori din acel loc, dar și din alte părți, cei cu casele pe spatele măgarului, corturi și colibe de paie, mereu în mișcare, din spatele oilor lor, fie vara în părțile montane ale Korçei, fie iarna în cel mai sudic punct al țării, trebuie acum să se așeze într-un loc specific și să înceapă să trăiască o viață urbană.

„Ultimii Nomazi” este o poveste despre dragoste și om, despre un popor care nu acceptă să moară, care depășește spațiul și timpul și călătorește către fiecare cititor din orice țară ar fi, oricine ar fi.

„Socrate se temea foarte mult de morți, dar din ziua aceea în care a rămas singur cu mama sa, bunica și unul dintre cei adormiți, a devenit un bărbat. Acest lucru nu a fost întâmplător, pentru că de mult timp plănuia să rămână cu ei. Micuților nu li se permitea să audă cum dialoghează un mort cu un viu. Era adevărat că se temea, dar în același timp ardea de dorința de a auzi cum vorbeau „ei”. Curiozitatea fusese plantată în mintea lui de cei mari care, în jurul focului, povesteau despre mortul care o vizitase pe mama sa de această dată. Vizitele morților erau atât de frecvente și atât de multe poveștile despre ei, încât Socrate știa mai bine obiceiurile și ciudățeniile celor care s-au dus din această lume efemeră, decât ciudățeniile și dificultățile celor vii.”