Ține strâns în palmele sale transpirația rece, ca frica să nu se irosească și să se piardă trecând printre degete, să rămână acolo, în aceste mâini care de ani buni nu au simțit această frică anume. Așa cum de ani buni nu au simțit și alte lucruri. Mângâierea, în special. Simte stomacul cum coboară spre picioare, cum se plimbă puțin pe tălpi, pe călcâie și pe glezne, apoi hop! revine la locul său. Un stomac chinuit oricum, ore, uneori zile, gol în ultimii ani, de câteva luni primește mâncare normală, la ore normale și în porții – aproape – normale. Sub ochii închiși nu există imagini. Doar un negru persistent pe care ea însăși, de una singură, l-a creat așa cum strânge pleoapele. Câteva scaune mai în spate cineva vorbește tare. Mesajul ajunge de la urechi la creierul ei care, amorțit, ajunge la concluzia că cineva dintre ai lor va fi – puțini, vezi tu, pasagerii care nu aparțin acestui grup.
Un râs, apoi altul, negrul de sub ochi devine mai sumbru pe măsură ce pleoapele se strâng mai tare – câtă putere pot avea pleoapele? –, se strâng într-un efort disperat de a alunga sunetele, de parcă ar auzi cu ochii... O voce feminină străină pretinde fără succes că ceartă pe ceilalți, sau cel puțin pe cei care râd zgomotos fără rușine, iar ea, în timp ce își dă seama că pulsul îi este acum mai neregulat, aude o altă voce, acum masculină, care spune ceva despre cârnați și pilafuri din Paradis. Atunci toți – toți? Cum să știe cu ochii închiși? – majoritatea, în orice caz, izbucnesc în râs. Golul din stomac crește tot mai mult în timp ce râsetele se repetă, diafragma îi apasă inima, va ceda, se va opri, va exploda – este atât de sigură de asta! Mâinile îi tremură înghețate și transpirația curge, în sfârșit, printre degetele strânse. Panică. O criză de panică extrem de demnă.