Zăpada moale ca bumbacul dansa sub stâlpii de iluminat ai străzii. Sus și jos, fără scop, lăsându-se purtată de vântul înghețat și diabolic care venea cu putere din întunericul mare al fiordului Oslo. Împreună se învârteau zăpada și vântul, în jurul întunericului dintre depozitele mari de pe cheiul portului, toate închise pentru noapte. Până când vântul s-a plictisit de dans și și-a părăsit partenera lângă perete. Acolo, zăpada uscată și bătută de vânt picura în jurul pantofilor bărbatului pe care tocmai îl împușasem în piept și la gât. Sângele picura pe zăpadă din partea de jos a cămășii lui. Nu știu multe despre zăpadă – de fapt nu știu multe despre nimic, să fim sinceri – dar am citit că cristalele care se formează când zăpada este foarte înghețată sunt complet diferite de fulgii groși sau de zăpada umedă sau de cea crocantă. Și că forma cristalelor și uscăciunea zăpezii sunt motivul pentru care hemoglobina din sânge își păstrează culoarea roșie vie.
Oricum ar fi, sângele din spatele corpului bărbatului mi-a adus în minte o mantie regală, purpurie, cu o margine albă de hermină, ca în picturile din acea carte cu basme populare norvegiene pe care mi-o citea mama. Îi plăceau regii și poveștile. Poate de aceea mi-a dat și mie un nume regal. Evening Post scria că, dacă frigul ar continua până de Anul Nou, 1977 ar fi cel mai rece an după război și că îl vom aminti ca începutul noii ere a glaciațiunilor pe care oamenii de știință o prevesteau de mult timp. Și eu ce să știu? Singurul lucru pe care îl știam era că bărbatul care stătea în fața mea urma să moară în orice moment. Se vedea după cum îi tremura corpul. Era unul dintre bărbații Pescarului. Nu aveam nimic personal cu el. Asta i-am spus înainte să cadă, lăsând o pată mare roșie pe perete.
