Criza cipriotă din 1974 a avut la baza sa lovitura de stat a dictaturii lui Ioannidis împotriva arhiepiscopului Makarios pe 15 iulie. Aceasta a oferit Turciei ocazia de a realiza invazia care a urmat.

Atilla I, pe 20 iulie, și Atilla II, pe 14 august, au marcat ceea ce a fost perceput în Grecia și Cipru ca cea mai mare catastrofă națională după 1922. Armata turcă a ocupat și continuă să dețină 36% din teritoriu insulei, în timp ce 160.000 de ciprioți greci au fost forțați să-și părăsească căminele și nu s-au mai întors nici ei, nici descendenții lor.

Comunitatea internațională nu a recunoscut un stat turcypriot, care este recunoscut doar de Turcia, însă ocupația a căpătat un caracter permanent.

Criza din 1974 a avut totuși și o față pozitivă, deoarece catastrofa națională din Cipru a marcat în același timp prăbușirea dictaturii și tranziția, întoarcerea lui Konstantinos Karamanlis în Grecia, formarea guvernului de unitate națională, tranziția către un nou sistem parlamentar și consolidarea celei mai funcționale democrații din istoria modernă a Greciei.