«Nu există cale de întoarcere. Nici măcar nu pot să mă uit la tine…»
Lacrimile îi curgeau neîncetat pe față. Cum am putut să-i fac asta? Vorbele lui mi-au străpuns inima ca niște cuțite, mă distrugeau. «Nu știu ce să spun», am rostit încercând să-mi controlez panica ce amenința să mă cuprindă. Nu putea să mă lase… Nu m-ar fi lăsat, nu-i așa?
Ochii lui au rămas fixați cu insistență în ai mei, m-a privit cu ură, cu dispreț, într-un fel în care nu m-aș fi așteptat niciodată să mă privească. «S-a terminat», a șoptit sfâșietor, dar hotărât. Și cu acest singur cuvânt, lumea mea s-a cufundat într-un întuneric dens, sumbru și singuratic, într-o închisoare creată special pentru mine. Dar meritam, de data asta chiar meritam.
ÎN SFÂRȘIT împlineam optsprezece ani. Încă îmi aminteam cum, cu unsprezece luni în urmă, număram zilele până să devin majoră, să pot lua decizii pentru mine și să plec din locul acesta. Evident, lucrurile nu mai erau ca acum unsprezece luni. Totul era atât de diferit, încât mi se părea incredibil doar gândindu-mă la asta.
Nu doar că mă obișnuisem cu viața mea aici, dar nici nu mă mai puteam imagina trăind într-un alt oraș. Reușisem să-mi găsesc locul la școală și în familia cu care trebuia să rămân. Toate acele obstacole pe care a trebuit să le depășesc – nu doar în acele luni, ci din clipa în care m-am născut – m-au făcut mai puternică. Sau cel puțin așa credeam.
fii primul care lasă un comentariu