Cu toții am spart, la un moment dat, un pahar. Dar poate cineva să se laude că a văzut cioburi reunindu-se pentru a forma un pahar? Evident că nu, pentru că este imposibil. Totuși, exact asta face universul de 13,8 miliarde de ani. Cheia pentru acest paradox este rolul esențial al luminii în istoria universului. Dacă materia s-a organizat în galaxii, stele și planete, acest lucru s-a întâmplat datorită luminii, care este în același timp naratorul poveștii universului, dar și protagonistul acesteia.

„Universul nu are nicio obligație să fie frumos, și totuși este”, a scris academicianul francez François Cheng. Oare, ar putea universul să nu fie frumos sau, cel puțin, să nu fie structurat în forme complexe și unice? Și, în cele din urmă, are universul vreun sens și urmează o anumită direcție, precum apa pe o pantă montană, care curge întotdeauna de sus în jos? David Elbaz ne conduce într-o narațiune extrem de originală, dar absolut rațională a evoluției universului, într-o poveste îmbogățită cu trimitere literară și filozofică.

De la primele particule până la stele, galaxii și organisme vii, materia se organizează întotdeauna în forme din ce în ce mai complexe, având ca factor de cataliză mereu lumina. Universul nu avansează în fiecare caz spre cea mai mare dezordine...