Tronul Captivului continuă povestea lui Oak și Ren și – spre deosebire de prima carte – aici perspectiva este concentrată pe Oak, ceea ce schimbă complet dinamica. Asta înseamnă că ajungem să îi cunoaștem mai bine gândurile și dilemele, dar în același timp, Ren devine mai misterioasă, ceea ce pentru mine a fost atât un lucru pozitiv, cât și negativ. Pe de o parte, am vrut să o înțeleg mai bine. Pe de altă parte, a menținut o tensiune interesantă în modul în care gestionăm încrederea.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care Oak își gestionează relația cu Ren – că mai există încă ceva acolo, chiar dacă totul îi trage să stea unul împotriva celuilalt. Există o încărcătură emoțională intensă, și mi-a plăcut că Oak, deși mai dulce ca personaj, este forțat aici să devină mai dur. Ren, dimpotrivă, rămâne complexă și dură, dar nu se lasă ușor – și asta a funcționat pentru mine.

Finalul? Mi-a amintit destul de mult de senzația trilogiei Prințul Fără Inimă (pe care personal o ador), în modul în care trădarea și încrederea se împletesc. Au fost momente care m-au ținut să citesc non-stop și abia aștept următoarea parte.

Dacă ți-a plăcut prima, cred că a doua te va satisface și mai mult – este mai matură, mai "politică" și are multă intensitate în relații.