Într-o zi foarte călduroasă din august 1994, soția mea mi-a spus că va merge până la Rite Aid pentru că i se terminase medicamentul pentru sinuzită – pe atunci era nevoie de rețetă de la doctor, astăzi cred că îl luăm direct de la casă. Îmi terminasem scrisul pentru ziua respectivă și m-am oferit să merg eu să i-l aduc. Mi-a mulțumit, dar mi-a spus că voia să profite de ocazie ca să ia și câteva felii de pește de la supermarketul de alături; două lucruri dintr-o lovitură, cum se spune. Mi-a trimis un sărut suflându-și palma și a plecat. Următoarea dată când am văzut-o a fost pe un ecran. Așa se face identificarea cadavrelor aici în Derry – de obicei nu traversezi un coridor subteran cu faianță verde pe pereți și neoane lungi pe tavan, nu se deschide un sertar frigorific ca să vezi un trup gol; pur și simplu intri într-un birou cu semnul ACCESUL INTERZIS PERSOANELOR NEAUTORIZATE, te uiți la un ecran și spui da sau nu.
Rite Aid și Shopwell nu sunt nici măcar la un kilometru de casa noastră. Sunt într-un mic centru comercial de cartier, care are de asemenea un video club, librăria de cărți la mâna a doua numită „Dă-o mai departe” (fac treabă bună cu vechile mele romane broșate), un Radio Shack cu aparatură electronică și studioul foto Fast Foto. Se află în Up-Mile Hill, la intersecția dintre Whitcham și Jackson. A parcat mașina în fața video clubului Blockbuster, a intrat în farmacie și a fost servită de Joe Weiser, farmacistul nostru de atunci; acum lucrează la Rite Aid din Bangor. Înainte să plece, a cumpărat și o prăjitură cu ciocolată și bucăți de bezea, în formă de șoricel. Am găsit-o mai târziu în geanta ei. Am desfăcut-o și am mâncat-o, stând la masa din bucătărie, cu conținutul genții ei roșii împrăștiat în fața mea, și am simțit de parcă aș fi primit Sfânta Împărtășanie.
fii primul care lasă un comentariu