«Gustav Aschenbach sau von Aschenbach, cum era numit oficial de la cea de-a cincizecea aniversare a sa, ieșise din casa sa de pe Prinz-Regenten-Straße din München într-o după-amiază de primăvară a anului 19.. - un an care timp de luni întregi arătase lumii noastre o față atât de amenințătoare - pentru a face singur o plimbare mai lungă. Iritat de munca dificilă și periculoasă a orelor de dimineață, care cerea chiar acum o maximă atenție, prudență, pătrundere și strictețe a voinței, scriitorul nu reușise, nici după prânz, să oprească continuarea mișcării creative din interiorul său, acel motus animi continuus care, conform lui Cicero, reprezintă esența elocvenței, nici nu găsise somnul liniștitor care, odată cu uzura tot mai mare a puterilor sale, îi era acum necesar o dată pe zi.
Așadar, imediat după ce a băut ceaiul, a căutat aerul liber, sperând că aerul și mișcarea îl vor revigora și îl vor ajuta să petreacă o seară productivă. Era începutul lunii mai și, după câteva săptămâni ploioase și reci, venise o vară falsă. Grădina Engleză, deși avea încă doar prima sa verdeață delicată, era plină de praf de la lume și de la căruțe.
La Aumeister, unde îl conduiseră potecile tot mai izolate, Aschenbach aruncase o privire în grădina restaurantului, la marginea căreia stăteau câteva căruțe și taxiuri, luase drumul întoarcerii prin câmpurile din afara parcului, pe măsură ce se lăsa întunericul, și aștepta în fața Cimitirului de Nord tramvaiul care urma să-l ducă înapoi în oraș.»
fii primul care lasă un comentariu