Kiki se întoarce la treizeci și trei de ani în orășelul provincial unde a crescut până la treisprezece ani, pentru a trăi acolo. Însă numele ei acum este Lambros, așa că Lambros, care a fost odată Kiki, se întoarce în locul natal pentru a se reîntâlni cu iubirea vieții sale, pe care, ca fetiță, a lăsat-o în urmă, pentru a fi din nou rănit mortal de aceeași iubire care nu a fost niciodată depășită, pentru a lupta cu sinele masculin și cel feminin în același corp, unde coexistența și lupta sunt inevitabile, chiar și la persoanele care se nasc și mor cu aceeași identitate.
Această ființă divizată, cu inelul de leopard, această ființă frumoasă și autodistructivă care creează bijuterii, care știe literatură, care a călătorit prin Europa, care vorbește puțin și îi fascinează pe toți, se plimbă prin barurile, tavernele și maidanele provinciei, luptând cu cele două sexe din interiorul său, cu întunericul său androgyn și cu iubirea sa pasională.
Îmi plăcea să cred că sunt un artist distrus, androgyn, neîngrijit, imoral și nefericit. Îmi plăcea provincia grecească, senzația de rustic chiar și în luminile roșii de neon din Sparta, îmi plăceau halatele leopard de la chinezi, accentul rustic la persoane care arătau pakistaneze sau slave sau albaneze, dar accentul lor era peloponezian. Îmi plăcea orice avea să-mi ofere Grecia câinilor, a operațiilor plastice nereușite și a cafenelelor. Pisicile grecești infirmi. Ochii lor scoși și bunătatea lor. Îmi plăceau. Gunoaiele grecești aruncate lângă tomberoane. Praful grecesc pe barurile lucioase. Îmi plăcea paharul pe jumătate plin cu urină lângă frappe-ul cu paiul mestecat. Îmi plăcea noaptea când se amesteca cu ziua. Și invers. Scrumierele pline. Culoarea rujului pe mucurile stinse.
Corpul meu pe diverse scaune, aplecându-se, neaplecându-se, așteptând, aplecându-se, gândindu-se.
fii primul care lasă un comentariu