Era ca și cum îl așteptam. Ca să reușesc să mă cufund cu inima, mintea, cele mai ascunse sentimente ale mele în brațele soarelui… Când am început să scriu despre Creta, ah, am crezut că nu voi termina niciodată. Cum este posibil să te ocupi de această bucată de pământ, cu energia ei atât de puternică, și să nu fii purtat de val? Ochii mi s-au umplut de lumină, simțurile mele de culori și miresme. Am mirosit dittamo, cimbru, salvie, oregano… Creta este dragoste, dragoste! Scriam și auzeam cum cuvintele adoratului Kazantzakis urlau în mine. Scriam și mă luptam să aduc la viață „sori”, într-o epocă care are atât de mare nevoie de ei. Într-o epocă care ne imploră să luminăm soarele stins al altora. Este atât de ușor să descoperi soarele pe această insulă, gândeam. Și mă cufundam tot mai adânc în istoria ei și am călătorit până la Bătălia pentru Creta.
O poveste de dragoste puternică și adevărată, cuibărită ani de zile în mintea mea. Dragostea unei fete cretane și a unui german. În acei ani dureroși, insuportabili, anii războiului. Scrisul meu semăna cu un tribut adus acelei femei care undeva, cumva, cândva, și-a deschis pentru mine adâncurile sufletului ei. Voia să rămână anonimă. Și am jurat să-i fac pe plac. Să nu menționez nimic despre ea. Doar povestea ei. În acest roman aduc un omagiu Elissoi. „A fost odată, ochii mei, și demult…” a început să-mi spună și să-mi vorbească cu lacrimi despre dragostea ei unică, propriul ei soare…
