Este direcția către altceva care face ca iubirea și ura, împreună cu suferințele aferente și similare, să ocupe o poziție centrală într-un demers de tranziție de la teoria cunoașterii la teoria morală.

Și cu toate că sinele întotdeauna precede în logica humeană - și, mai larg, în cea iluministă - fără proiecția sa asupra celorlalți, fără această "empație" care devine piatra de temelie a întregii psihologii și morale a lui Hume (la fel ca și a lui Adam Smith puțin mai târziu), toată căldura specifică a vieții în societate este drenată din filosofare, transformându-se într-o anatomie rece a unui obiect mort și fals, al minții izolate, care nu mai este umană.