Studiul Poeticului reprezintă acum un domeniu aparte, aș spune, al științei cu muncitorii săi specializați. Unii dintre aristotelici nu se ocupă profund de această lucrare, iar cercetătorii săi au urmat, până astăzi cel puțin, tradiția hermeneutică a Renașterii, care căuta prin intermediul `Poeticii` - și secundar al `Retoricii` - răspunsuri la probleme legate de artă și literatură, punând opera aristotelică în slujba ei, în loc să lumineze relația ei interioară cu aceasta.

`Poetica` constituie o lucrare distinctă, dar nu încetează să fie legată organic de celelalte, ca produs al aceleași minți și al aceluiași obiect, biologia artei mimetice ca poezie. Bibliografia celor mii de titluri, care se îngroașă cu o viteză accelerată, crează noi probleme și necesită de la cercetătorul de astăzi o activitate de durată, care nu încurajează extinderea orizonturilor sale. E de prisos să subliniez că, ca de obicei, un număr mic de publicații este demn de menționat și că, din întreaga lume, se numără cu adevărat pe degete cei care pot vorbi din experiența proprie despre acest ghicitoare aristotelic.

Dacă la aceste dificultăți se adaugă problema până la disperare a tradiției manuscrise a textului și caracterul său telegraphic, se va avea o imagine suficientă, dar nu completă, a competiției numită `Poetică`. Aceasta va fi completată, atâta vreme cât nu se uită că, din 1498 când a fost publicată prima oară în Occident, această lucrare este constant mobilizată pentru a susține imediat sau indirect, aproape fiecare teorie estetică, ca teorie a formei.

Studiul despre `Poetica` aristotelică nu a fost dictat din ambiția de a fi inclus în garda de onoare a comentatorilor săi de seamă, ci din scopul strategic al întregii mele lucrări: de a accesa texte grecești antice foarte citite și decisive pentru istoria spirituală a Occidentului și de a căuta unde lectura a fost înșelătoare, chiar și în fertilitatea ei, pentru a identifica legături organice ascunse, dar indestructibile, între grecescul precreștin și cel creștin, care vor permite să ne apropiem de clasici prin cea mai scurtă - directă - cale a tradiției noastre spirituale medievale și moderne, în măsura în care și aceasta se hrănește din sursele inepuizabile răscumpărate în evanghelia vieții noi în Hristos.

Consider un termen necesar pentru înțelegerea `Poeticii` eliberarea interpretului de prejudecățile aparent evidente ale timpurilor moderne. Titlul `Mimesis` răspunde acestei cerințe, având în vedere că aventura `Poeticii` se datorează, în cele din urmă, proiecției sistematice a mimesis-ului aristotelic în estetica formei, o estetică pe care aș numi-o predominantă, dacă nu exclusivă, în lumea occidentală contemporană.

Astfel se legalizează capitolul de încheiere al cărții - `De la mimesis tragică la Liturghia Divină`. Nu încerc să iau din mâinile cercetătorilor străini Anticii noștri - clasicii aparțin celor care îi iubesc și îi studiază - ci încerc să îi citesc în lumina lor grecească, care de secole este înecată în nori de seară. Studiul înțelept și truditor al textelor este o comoară valoroasă, dar nu poate transforma singur un spirit de viață atât de diferit de cel care a dat naștere și a educat operele Anticilor.