Dacă considerăm ca reprezentare „poetica memoriei”, întrucât aceasta unește creativ memoria autorului cu memoria actorului și memoria spectatorului cu memoria societății, atunci teatrul poate fi denumit „arta memoriei”, a reflecției și a apariției repetitive a trecutului în prezent, așadar a prezenței temporale a unui trecut atemporal, prin care memoria culturală (ca produs colectiv) este încorporată în memoria individuală a spectatorului (ca creație subjectivă) cu referire universală.

În acest fel, teatrul se transformă într-o „ceremonie a amintirii și reproducerea trecutului, un act de colectare și lipire a elementelor acestuia, prin care se încearcă simultan impunerea unei interpretări a sa, formarea conștiinței spectatorului și prin acestea se conturează o identitate culturală”. Aceste gânduri constituie nucleul Conferinței „Timpul în Teatru. Memoria Teatrală a unui Prezent Atemporal” și a practicilor corespunzătoare acestui volum, care fac referire la timpul spectatorului și timpul înregistrat textualmente, timpul măsurabil orar, în relație cu timpul scenicamente prezentat al spectacolului, dar și timpul în drama antică și în teatrul contemporan, timpul copilului spectator, în contrast cu cel al adultului și urmărea a posteriori a impresiilor, amintirilor și experiențelor provocate de participarea conștiinței observatoare la spectacolul oferit scenic.