În prima zi îmi pierd simțul timpului, demnitatea și un bancher. În schimb, acum am doi copii și o pisică. Nu-mi amintesc numele lor, cu excepția pisicii, care se numește Domnișoara Tinki. Am și un bărbat. Este înalt, cu păr scurt și închis la culoare și ochi gri. Îl privesc din colțul ochiului, așa cum stau pe canapeaua veche, lipită de el. Mă ține strâns în brațe și rănile de pe spatele meu pulsează, parcă fiecare are propriul său puls individual. Pe frunte am o tăietură care mă ustură îngrozitor. Din când în când îmi pierd vederea sau văd scântei albe. Și încerc pur și simplu să continui să respir.
Nu știu dacă este cu adevărat noapte sau dacă așa a decis el. Ferestrele sunt etanș sigilate cu tablă. El creează ziua și noaptea. Ca un Dumnezeu. Încerc să-mi conving sufletul că cele mai rele au trecut, dar bănuiesc că în curând vom merge împreună la culcare. Copiii și-au pus deja pijamalele. Pijamaua băiatului este puțin cam mică, iar cea a fetei este mult prea mare; mânecile atârnă de pe mâinile ei. Copiii sunt în genunchi pe podea, puțin mai departe de canapea, cu palmele întinse spre soba de lemne, pentru a absorbi câtă căldură a mai rămas.
