În liniștea care domnea în cameră se auzea doar zgomotul făcut de muște. Acea zumzet continuu produs de bătăile frenetice ale aripilor lor. Bărbatul din scaun nu se mișca. Nu se mișcase de mult timp. Mai exact, nu mai era bărbat. Nu dacă un bărbat este definit ca cineva care trăiește, respiră și simte. Pentru că acum devenise hrană. Adăpost pentru insecte și viermi. Muștele zburau în roiuri mari în jurul trupului nemișcat. Se așezau pe el. Maxilarele lor lucrau. Apoi zburau din nou și căutau o altă bucată de corp pe care să aterizeze. Încercau una aici, alta dincolo. Se loveau una de alta. Zona din jurul rănii de la capul bărbatului prezenta un interes deosebit. Mirosul metalic al sângelui dispăruse de mult și fusese înlocuit de un altul, mai învechit și mai dulceag. Sângele se întărise. La început ieșise din partea din spate a capului și curguse pe spătarul scaunului. Ajunsese pe podea, unde formase o băltoacă și apoi se întărise. La început era roșu, plin de celule sanguine vii. Acum își schimbase culoarea, devenise aproape negru. Băltoaca nu mai părea să fie compusă din acel lichid gros care curge prin venele unui om. Acum era doar o masă vâscoasă, neagră.
Câteva muște încercau să zboare afară. Eram sătule. Mulțumite. Își depuseseră ouăle. Maxilarele lor munciseră din greu și își umpluseră interiorul, potolind foamea. Acum voiau să zboare departe. Își loveau aripile de geam, în timp ce încercau zadarnic să treacă de obstacolul invizibil. Când se loveau de suprafața de sticlă, sunetul care se auzea semăna cu un trosnet sugrumat. Mai devreme sau mai târziu renunțau la încercare. Când simțeau din nou foame, vizitau încă o dată ceea ce fusese odată un bărbat. Ceea ce acum era doar carne.